Nobelul pentru literatură are câştigător
Premiul Nobel pentru literatură merge anul acesta la scriitorul francez Jean-Marie Gustave Le Clezio. Se pare că Ladbrokes, casa de pariuri britanică, nu a prea nimerit-o cu ierarhia. Presa din Suedia a fost, însă, cel mai aproape.
Sursa: aici
Prejudecăţile nu se plimbă întotdeauna cu jeepul
Pe bune. Cred că, în 90% din cazurile în care mi s-a povestit despre şoferii de jeep, persoana precipitată de lângă mine, alta de fiecare dată, îi numea “bizoni”, “spurcaţi”, “nenorociţi”, asta ca să enumăr doar apelativele de bine.
Cu excepţia dăţii în care un nene cu o măgăoaie de-asta mare (a încercat să-şi transforme maşina în Superman şi să zboare pe liniile de tramvai din pasajul Obor şi, la un moment dat, şi-a dat seama că în dotările jeepului nu intră şi roţi de mers pe şina de tramvai) a tras de volan stânga, în timp ce rula cu peste 100 km/h, fără vreun semnal prealabil. Am zis că mă face chisăliţă…
Lăsînd la o parte “Speed 2″ din pasajul Obor, au mai fost câteva momente când dizgraţia şoferilor de jeep a atins punctul culminant (parcari pe spaţii verzi de ziceai că au început să are sau “conserve” trântite de-a dreptul în mijlocul străzii şi “scuzate” de luminile de avarie), dar am zis să nu generalizez că n-am avut de-a face direct cu vreunul.
Şi bine am făcut. După şoferii de tir, manevratorii de jeep cred că sunt balerine în timpul lor liber. Asta pentru că dau dovadă de o graţie incredibilă. Punct culminant? Bucureşti, Şoseaua Ştefan cel Mare, oră de maxim trafic. Ştiam că două intersecţii mai sus tre’ să fac dreapta şi, cum mă aflam pe banda a doua, zic să mă încadrez din timp (da, ştiu că se face dreapta chiar şi de pe a treia banda, dar nu, mulţumesc!). Zis şi făcut: dau semnal, nimic. În continuare semnal, în continuare nimic. Încerc varianta drăguţă: ridicat mânuţa, zâmbit politicos, ridicat din spâncene a întrebare şi, ulterior, a îndurare!!! Nimic.
Când îmi luasem gândul că voi mai putea face dreapta vreodată, minunea se întâmplă. O măgăoiaie (Toyota Land Cruiser) mă lasă. Mă bag, mulţumesc politicos, îmi văd de drum. Şirul minunilor cu şoferi de jeep a continuat şi probabil că va continua. Şi chiar dacă nu, mi-am amintit un lucru important: să nu generalizez niciodată.
Lancia Ypsilon cu umbreluţă galbenă
Mă tot gândesc să scriu ceva despre Ypsilon. Pentru Iulia, care e o draguţă şi ne acceptă cu tot felul de scheme de returnare a maşinii (adică la ore imposibile, cand se poate), dar şi pentru Alex, căruia i-am promis că o să scriu. Şi, pentru că el are oricum mai mulţi vizitatori decât mine :D, ta da dam: I present you the (not so new) Lancia Ypsilon.
Tehnicalităţile sunt cam aşa: motor 1.3 MultiJet, Diesel, 105 CP.
The girlish stuff is yet to come. Momo design (despre care minunaţii mei colegi afirmă că este unul dintre cele mai urâte, bineînţeles că nu-s de acord), îţi permite parcarea oriunde există un ochi de asfalt, e sleek and comfortable şi e recomandat să faci un dealer fericit cumpărînd-o doar dacă nu eşti genul de piţi de mall. Părerea mea.
Pentru mine, Lancia Ypsilon a însemnat un test pe teren accidentat dus-întors la ţară şi câteva “curse de formula 1″ prin Bucureşti. Asta pentru că mi-a permis o manevrabilitate maximă în condiţii de siguranţă. Cel puţin la nivel de senzaţie. Recunosc că, înainte de a scrie cele câteva rînduri, nu am avut curiozitatea să caut teste NCAP pe YouTube sau să citesc alte păreri. Cert e că, la nivel de senzaţii, Lancia Ypsilon e maşina pe care aş primi-o cu drag cadou (se aude? :D). Preţul e destul de prohibitiv dacă, repet, nu eşti genul de piţi devoratoare de centre comerciale de fiţe (pentru amatorii de credite/leasing, recomand, în continuare, VW Polo sau Golf).
Şi culmea, deşi la prima vedere părea o masinuţă exclusiv orăşenească, pe uliţele din satul cu pricina s-a comportat ca o doamnă. Suspensiile bune şi reacţia rapidă la direcţia impusă de gropile căt satul însuşi m-au făcut să-mi imaginez cum ar fi un drum la munte cu Lancia.
Demaraj bun, stabilitate onestă, suta destul de rapid (n-am cronometrat, sorry), confort interior cât să te facă să te simţi important. Parcări aproape perfecte (fetele ştiu de ce) graţie servodirecţiei dumnezeieşti. Şi pentru că ştiu că Iulia nu-mi citeşte blogul, tre’ să spun că am ieşit învingătoare din cursă. Care cursă? Cu oricine.
Menţiune: Experienţa nu prea mare la volan, lipsa de noţiuni tehnice şi mecanice aprofundate, precum şi faptul că sunt femeie, pun acest post sub semnul îndoielii. Trebuie să încerci o Ypsilon ca să-ţi dai seama cât de mult îţi place. Şi nu, scaunele nu arată ca nişte capace de WC, dragii mei colegi.
Încă ceva. Mă uitam aseară la Top Gear, o emisiune… nu, nu o emisiune, Emisiunea. Aia cu profesioniştii la capitolul auto. Şi cei mai simpatici. Şi mă gândeam că, dacă ar fi trebuit să transform Lancia astfel încât să poată pluti pe apă (asta era tema emisiunii respective), i-aş fi ataşat, pur şi simplu, o umbreluţă. Momo design, bineînţeles.
Meow
Am revenit.
Sunt curioasă cine ia Nobelul pentru literatură anul ăsta. Eu pariez pe Roth.
Fiat 500 - prima parte
După o oră și un sfert în mereu surprinzătorul trafic bucureștean, am ajuns la Autoitalia, pe bulevardul Timișoara. Acolo ne aștepta o italiancă veritabilă, un Fiat 500 pe care Alex, pentru că e într-o branșă, poate să-l testeze până luni la prânz. Adică eu îl conduc :D.
Să le luăm pe rând. Designul: un restyle bun spre foarte bun, un icon car căruia designerii i-au păstrat valorile estetice originale și i-au adus exact îmbunătățirile care s-o transforme într-una dintre cele mai râvnite mașini de oraș ale orașului actual, modern și extrem de agitat. La exterior arată “cinstit”. Cireașa de pe tort o reprezintă stickerele care te ajută să-i colorezi mașina după pofta ochiului.
M-au deranjat, totuși, trei treburi: capota, oglinzile mari și bara din spate. Capota… Mă simt ca-n The Flintstones în mașina asta. De obicei, stau relaxată la volan. Chiar și așa, reușesc să văd, dacă am absolută nevoie, capota și să mai estimez distanțe (am șase luni de condus și, uneori, mai simți nevoia să vezi pe unde și cum te strecori). Ei bine, din Fiat 500 nu văd decât strada (da, știu, e și asta important). Nema capotă. e ca și când n-ar fi, iar asta îmi dă un ușor sentiment de nesiguranță.
Cred că din cauza barei din spate e bine să-ți iei și senzor de parcare, pentru că te face să înțelegi mai bine și mai repede că mașina nu se termină acolo unde e luneta - așa cum e la Polo-ul meu - ci acolo unde se termina bara. Pe care nu o vezi pentru că nu ai cum.
În ceea ce privește oglinzile mari, deși mașinuța e muuuult mai îngustă decât multe altele, îți pui destul de serios problema că, deși te poți strecura printre două alte mașini, tot nu vei reuși să treci de ele din cauza oglinzilor. Altfel spus, mașina asta are niște oglinzi mult prea mari în comparație cu dimensiunile ei.
La interior e… cum să-i zic… Puțin prea mult. Adică… e ca o femeie care are bluză cu buline, fustă-n dungi, sandale cu floricele și servietă business. Luat separat, fiecare element care îi alcătuiește interiorul e plăcut. Laolaltă, perspectiva se schimbă însă. Atât asupra interiorului mașinii, cât și asupra drumului. Asta pentru că, odată cu lăsarea serii, luminile de bord sunt ca la cazinou. Recunosc, totuși, că nu am încercat să setez intensitatea luminițelor. Sper, pentru binele șoferului și al pasagerilor, să aibă așa ceva.
Despre motor, ceva mai încolo. Am impresia că poate mai mult decât a arătat azi și n-aș vrea să mă grăbesc acum cu concluziile. E un 1.3 pe motorină și adăpostește vreo 75 de CP. Ca să ne fie clar, eu fac parte, financiar vorbind, din pătura de mijloc. În condițiile astea, Fiat 500 e o mașină pe care nu mi-aș cumpăra-o decât dacă pur și simplu n-aș mai avea ce face cu banii.
Vama Veche mai 2008
Scurt si la obiect, pentru că am revenit la muncă şi nu pot exprima în cuvinte starea în care mă aflu.
Vremea în Vamă: a turnat cu găleata în prima oră, am avut soare în celelalte trei zile.
Mâncarea în Vamă: întotdeauna se poate şi mai bine. Locul meu de papa preferat: închis. Pentru renovare, cică. Avut un episod nasol cu stomacul. Rezolvat cu preţul unei seri petrecute în cameră, urmărind The Incredibles. Şi zău dacă-mi pare rău. Am râs cu lacrimi şi îl recomand din tot sufletul.
Oamenii în Vamă: amestecaţi, ceea ce, într-un fel e bine. Am văzut şi câte un picior de manelist, însă impresia mea a fost că se afla într-o căutare disperată a ieşirii din staţiune. They just weren’t blending şi n-o să schimbe nimeni Vama just so they will blend :).(pentru detalii, Dr. Dolittle)
Moda în Vamă: Am văzut nişte super tricouri. Nota zece pentru “Make love not warcraft” şi pentru oaie. Alex ştie.
Traficul în Vamă: A fost prima dată când imposibilul s-a produs. Am ajuns să regret traficul bucureştean. Maşina mea a rămas parcată tot sejurul, cu o mică excepţie prilejuită de un drum până în Mangalia. Nu-mi pot imagina de ce trebuie să te dai jos din maşină în buza mării şi de ce trebuie să “ambuteiezi” străduţa aia mică şi pricăjită şi să violentezi pietonii.
Vama Veche în 2008: mai frumoasă în februarie decât în mai. Per total, frumoasă.
Ce mai tare felicitare
Este cea pe care am primit-o, by e-mail, de la echipa agenţiei de publicitate Violet. Eu ştiam că oamenii aştia fac lucruri super cool, dar când am deschis ataşamentul au reuşit să mă uimească din nou.
Arctic Monkeys? Neeeah, e The Last Shadow Puppets
The Last Shadow Puppets cu The Age of Understatement mi-a sunat, în primă fază, a Arctic Monkeys. Asta pentru că trupa e un proiect în care e implicat și Alex Turner, de la Arctic Monkeys. Alături de el, Miles Kane de la The Rascals. Cei de la Radio Guerilla l-au numit “spaghetti western rock”. Alții zic că stilul aduce a Steve Walker și David Bowie. Cel puțin interesant, zic eu.
Și de asta vreau la Esquire
Pentru că bărbații au imaginație. Și nu fac caz de ea, așa cum fac femeile.În mai, Esquire-ul american are o copertă-remake după cea din martie 1965. Things change, don’t they :) ?
Sursa: esquire.com
Ma întreb ce urmează
După mii de bile colorate răspândite în San Francisco şi după câteva mii de kilograme de vopsea, Sony încearcă şi asta:
De vazut
